Platonica-i iubire era căzută, sleită de puteri în faţa ei. În fundalul întunecat al existenţei sale zvâcnea sunetul dulce al unui clopot care-i cânta de această dată plângerea. Chipul ei... un chip palid, o icoană a durerii a cărui expresie nu relevă decât explozii de pedepse. Ambianţa o speria,îi era teamă de propriile ei sentimente.
De ce să mai răscolească acum colbul şi pulberea trecutului?! Voia să smulgă dorinţa din ea şi să cadă în întuneric...
:) Am înţeles de aici că viaţa merită trăită, visele că putem iubi doar în vis, ne duc la risipă, chiar la o "risipă de viaţă"!
RăspundețiȘtergereca in majoritatea publicatiilor mele,am descris si aici sentiment,traire... am pus in fata voastra deznadejdea, furia si teama unui indragostit in a carui minte acum nu mai rataceste decat gandul ca iubirea este o "risipa de viata" :)
RăspundețiȘtergere